Gone too soon…

Nastere tacuta

„Mana ta, mana mea,

Tu ma atingi,

Eu te ating.

Chiar daca suntem despartiti,

vom fi mereu una.” (Julie Fritsch)

„Petrecutele clipe cu tine, suflet drag,
Sunt pentru mine perle insirate in matanii,
Le picur cate una, incet cate una
Sirag de margele, mataniile mele

Pe ceas cate o perla, si-o ruga in fiecare
Sa linistesc pustiul in sufletu-mi cernit
Le picur cate una, cand siragul s-a sfarsit
Se rastigneste crucea de aur si de ruga.

O, amintiri ce ardeti purificandu-mi drumul
De zbuciumul ascuns, eu va sarut pe rand,
De fiecare boaba, matanii numarand
Si-nvat sa rastignesc, sarutul meu pe cruce.” (F.Barclay)

Daca as fi stiut acum sapte zile cate urmau sa se intample in curand, sa-mi fi spus cineva cata durere, cate vise cu aripi rupte pot incapea in vremelnicele clipe care isi asteptau timpul, l-as fi facut nebun. Dar clipa a venit, ne-a zdrobit inimile si de atunci tot cautam sa ne adunam impreuna, desi stim ca nimic nu va mai fi ca pana acum, cu atat mai putin noi… Doar mana Maestrului de ne-ar aduna gandurile, lacrimile stranse in burduful Lui si sufletul scurs printre cioburi, ca sa ne lipeasca, sa ne intregeasca iarasi. Ca sa putem spune mai apasat, cui va fi in durere, ca broken is better than new. Desi acum nu simtim inca decat zdrobirea…