Oana Pellea, descoperirea unui suflet prieten intr-o mare artista

In ultima vreme, am simtit nevoia unor lecturi non-fiction si m-am indreptat spre biografii, memorii, jurnale, din care mi-am facut un wishlist lung cat o zi de post, intre ele aflandu-se si Jurnalul 2003-2009 al Oanei Pellea.

jurnal-2003-2009_1_fullsize

Am citit cartea in cinci ore si-un pic, in timp ce ne intorceam din Romania saptamana trecuta (deseori citesc in masina, e singurul loc unde sunt asaltata doar sonor de catre copii, nu si fizic :)) – nu exista riscul sa imi sara in brate, sa vrea sa ne jucam, sa facem prea multa miscare, asa ca profit de atu-ul acesta, ha). Citind cartea, am ras, am zambit, am plans, m-am lasat induiosata, convinsa, am sorbit cu nesat cuvintele si am indragit mult persoana care s-a lasat conturata in cuvinte. Un jurnal atipic, fara silinta scriitoriceasca ordonata, constienta, fara ambitia de a ajunge in final o carte buna, care va sta in vitrinele magazinelor si va juca rolul unei carti demne de a fi publicate. Nu am gasit orgolii, nici de scriitor, nici de artist. Nici infatuare, nici aroganta, nici o urma de superioritate, desi, din multe puncte de vedere, ar fi fost justificate, pentru ca experienta cu oamenii si cu arta, cultura aduce in unii oameni un vesmant sufletesc in plus, ramane la alegerea fiecaruia cum il poarta. Chiar si asa, nu am descoperit decat un om care iubeste mult, care sufera si se framanta, caruia ii e dor de multe si de multi, pe scurt, un om care simte, un om viu, foarte real. Si, da, unul care crede in Dumnezeu.

Las cateva fragmente spicuite de ici-de colo, nu cele mai relevante, poate, dar care mi-au vorbit, care au fost scrise (si ) pentru mine:

“Elvetia. Laussanne. Serie de sapte spectacole cu Je m’en vais pentru adolescenti.Pentru sapte clase.Programul implica si cate o sedinta inainte, de 45 de minute, cu fiecare clasa. Ni se spune ca e esentiala, pentru ca nu stiu ce este ala teatru. Acceptam propunerea, bineinteles platita. Avem emotii si ne gandim, ce soarta exceptionala ca doi romani, Gruia si cu mine, sa le explice unor adolescenti de 16-17 ani ce e teatrul.

Prima sedinta. O clasa superba de liceu. Se deschide usa si incep sa intre: 70-80 de liceenio zgomotosi, apatici.

Suntem fata in fata cu ei si profesorii lor. Liniste. Asteptare. (…)Incepem prin a-i intreba cati dintre ei au fost vreodata la teatru.Din 80 ridica mana doi. Bun inceput. Dar la cinema? Rasete.Toata clasa mana sus.Va place Robert de Niro? Liniste. Nu stiu cine e. Blocaj la noi. Cine va place? Pamela Anderson!!! Buun, incepem sa discutam despre silicoane, despre forma, despre aparente in viata. Despre ce e important in viata, despre iubire si daruire… si uite asa ajungem la teatru.

Le facem o mica demonstratie despre ce inseamna un actor. Luam acelasi text si-l prezentam de doua ori. O data in forma comica si o data in forma dramatica. Dupa a doua demonstratie, se lasa liniste in clasa. Copiii apatici nu mai exista. Exista intr-o clasa de liceu atentie, uimire si emotie. Incep sa aplaude. Suntem intrebati cum am reusit si daca am o pompita undeva, de am putut sa plang asa… Nu, nu am o pompita. Ii intreb, ce se intampla cu ei cand plang? Vorbim despre frumusetea de a-ti arata sentimentele, despre faptul ca a plange este un semn de curaj, si nu de slabiciune. Suna, s-au terminat cele 45 de minute. Copiii vin sa ne stranga mana si sa ne multumeasca. Profesorii ne spun ca in scoala nu exista discutii de genul asta si ca de asta are nevoie toata lumea. (…)Ma uit pe fereastra si incep sa plang, multumind cerului pentru aceasta intamplare superba.Deci se poate.Deci am dreotate ca orice om asteapta frumosul si emotia. Am dreptate ca si adolescentii computerizati au nevoie enorma de uman si adevar, de emotie. Deci exista speranta.

Plecam, batand campii, gandindu-ne ce bucurie ar fi sa putem face asta si acasa.(…) Pacat ca aici, acasa, nu are nimeni nevoie de noi. Aici joci daca te lupti sa joci.Pai cum sa te lupti pentru a darui? Nu se poate. Daruiesti din preaplin si din nevoia de a darui si pentru ca simti ca darul tau e dorit.Nu te poti lupta ca sa faci un dar. E aberant. Dar asa e aici, acasa.”

 

“Turneu cu Ioana d’Arc.O biserica in Grenoble.Ma duc inainte de fiecare spectacol sa ma intalnesc cu prietenul meu, Sfantul Anton de Padova. O biserica mare.E vara.E goala. Sfintii si Isus si Maica Domnului sunt singuri printre lumanari si flori.Afara e foarte cald. Inauntru, foarte racoare. Vorbesc cu prietenul meu. Aprind lumina.Ma inchin si ies. Lasandu-i singuri, tacuti, in asteptare.. Ma orbeste lumina de afara. Pe treptele bisericii, zeci de tineri care stau la umbra si racoare.Ma socheaza imaginea strazii. Pare un furnicar cu sute de oameni grabiti si importanti. Las in urma biserica goala, intrand in furnicar, gandindu-ma ce pacat ca oamenii nu intra in biserica. Nu, nu e normal. Dar nu face nimic. Ei ne asteapta rabdatori si ne primesc oricand. Raman cu imaginea unui Isus zambitor, ingaduitor si in asteptare.

Pe lada din camera mea, am un Isus din lemn asezat, cu obrazul sprijinit in mana dreapta. Un Isus asezat. A obosit asteptand. Sau stie ca asteptarea va fi foarte lunga. Si El e rabdator. E cu coroana de spini pe frunte. E trist.”

 

“Ce exceptionala e revolutia asta informationala. Ce lucru extraordinar. Pacat ca vine pe un teren prost. Pai ce sa faca omenirea cu atata informatie, cand n-a putut intelege informatiile de pana acum sau nu le-a folosit bine? Nu are decat o singura sansa, intoarcerea la repere. La credinta. La Dumnezeu. Fara, totul e un esec. O mare brambureala. O pierdere de sine in informatii. E ca si cum ne-am scufunda intr-un ocean ( informational). Ne-am ineca, am muri. Dar mandri de informatie! ”

 

“Mi-am cumparat pentru a treia oara o bicicleta de camera. Ultimele doua le-am vandut, ca nu le-am folosit. Poate numarul trei sa fie cu noroc. Stau intr-o camaruta mica plina cu flori, cu balconul deschis, si pedalez. Cam cat poti pedala fara sa intri in criza? Sapte minute sau cam pe aici. Criza nu este musculara, nici pe departe, ci psihologica. Cam cat poti depune efort inspre deplasare, observand ca stai pe loc? Ah, am inteles. Deci o simpla bicicleta intr-o camera devine un test de imaginatie.”

 

“Dor de David Warrillow. (…) Un preot care s-a hotarat sa devina actor, vazand ca la teatru vine, din pacate, mai multa lume decat la biserica. S-a gandit ca si de pe scandura uscata a scenei se poate vorbi despre Dumnezeu. Si ca asa va avea mai multe suflete inspre impartasanie. M-am pierdut in ochii lui albastri si am vazut o farama de rai.”

 

” Am jucat o singura data, in Elvetia, intr-o biserica care fusese transformata in teatru. Exista un seniment de profanare.Teatrul e lumesc. Am avut un sentiment straniu. As fi preferat ca spatiul acela sa fi ramas biserica.

Ciudata senzatie. Jucam spectacolul si nu ma puteam abtine sa nu ma gandesc ca acolo s-au rugat oameni, ca acolo, in peretii cladirii, au ramas sperantele lor. Nu, bisericile trebuie sa ramana biserici.

Cand am plecat de acolo, seara, in pat, m-am rugat lui Dumnezeu sa ma ierte.”

 

” Targul din Pantelimon la sase dimineata, cu mirosul de peste si soare dumnezeiesc peste oameni ce vand cuie si amintiri. Poezia unei tari disperate.

Sunt prea putine tarabe. Oamenii isi insira preaplinul direct pe pamant sau pe ziare. Noroi. Merg cu ochii in jos si prin fata lor trec de toate, pantofi, blanuri, piulite, cutii, flori de plastic, papusi, ciorapi…de toate.

Ma opresc. Pe un ziar se odihneste chipul lui tata. Se uita la mine zambind. E discul de vinilin cu Nea Marin. Nu ridic ochii si o intreb pe cea care-l vinde: Cat vrei pe Amza Pellea?  Zece lei, domnita…, vine raspunsul. Nu zic nimic. Adauga: Haideti ca nu e  mult. Merita, saracu’. A fost artist mare si om bun.

Scot zece lei si plec cu tata acasa.”

 

As scrie, as mai scrie mult, muuult… Frunzarind cartea in cautarea fragmentelor pe care le-as putea lasa aici, reintru in starea de acum o saptamana, revin lacrima din coltul ochiului, emotia, caldura inimii- cartea asta m-a castigat. As mai scrie, dar va las sa descoperiti cat de minunata e, pe de-a-ntregul. Si daca nu va citi nimeni, tot e bine pentru cineva : pentru mine, ca sa nu uit. Si sa-mi fie mai usor sa-mi amintesc, la nevoie, ca am cateva repere in scris la care pot reveni.

Multumesc, doamna Oana Pellea, pentru emotie!

 

Later edit: era sa uit. De urmarit emisiunea Profesionistii, a Eugeniei Voda.

 

Advertisements

Lasati un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s